La cererea publicului (glumesc, desigur), îmi exprim și eu opinia cu privire la o temă abordată de colegul Remus Ștefureac pe această platformă și discutată ulterior în diverse medii de comunicare.
Ajută cifrele exagerate în sondaje înainte și în timpul campaniei electorale? În principiu, nu, dar există un „dar”, cum spun americanii. Dacă ne referim la institute care nu au nici măcar o reputație rezonabilă în piață și în societate, sau la candidați „minori” care beneficiază de o evaluare exagerată, depășind limitele bunului simț (nu discutăm doar despre marje de eroare, ci despre cifre care nu au nicio legătură cu realitatea campaniei electorale)… atunci probabil că nu se întâmplă nimic.
Totuși, să presupunem că problema apare în jurul unor candidați semnificativi, susținuți de partide puternice, pentru care există așteptări de performanțe mai bune decât cele măsurate în sondaje. Publicitatea, în special cea electorală, este adesea înșelătoare. Măcar pentru că încearcă să influențeze percepția publică în direcția dorită sau ascunde anumite informații, trăsături, episoade biografice. Desigur, atâta timp cât nu se creează o minciună factuală, ci se resemnifică, se recontextualizează sau se omit anumite aspecte, vorbim despre PR, gestionarea imaginii etc. Atunci când un candidat utilizează un sondaj care îi este favorabil, iar acel avantaj este obținut în mod neetic (aici includem o gamă largă de posibilități, de la interpretări exagerate până la manipulări de scor, nu doar prin falsificare propriu-zisă), este vorba despre minciună sau gestionare a imaginii? Știm cu toții că un sondaj este adesea mai degrabă un instrument de campanie decât unul de măsurare a preferinței publicului sau a performanței electorale, din păcate. Dacă putem accepta că politicienii și echipele lor de campanie – cel puțin unii dintre ei – nu au scrupule în această privință, povestea devine mai complexă atunci când implică specialiști care totuși au o minimă credibilitate.
De ce se petrec astfel de lucruri? Pentru că publicul nu îi sancționează pe cei care, periodic, le practică. Să ne înțelegem, nu discutăm despre greșeli, erori metodologice sau răsturnări oneste de situație care pot apărea într-o campanie electorală. Vorbim despre acele cifre absurde, care apar la momentele potrivite, în beneficiul unui client politic, apoi se pot repeta, astfel încât, spre sfârșitul campaniei sau la un eventual exit-poll, să constatăm că aceste aberații dispar.
Nu ne vom concentra acum asupra modului în care publicul sau mass-media abordează sondajele. Evident, la o întrebare despre cum putem identifica aceste semnale roșii toxice care circulă în campaniile electorale, trebuie să subliniem din start că nu există o metodă infailibilă. Totuși, pentru o minimă analiză eficientă, putem urmări, ca jurnaliști, ca analiști sau ca membri bine informați ai publicului, măcar trasabilitatea unor cifre, din precampanie până la încheierea alegerilor. O evoluție a cifrelor poate fi înțeleasă în raport cu mediul în care oferta politică se desfășoară, cu mesajele de campanie etc. Se poate realiza o comparație cu alte institute; asemenea, o comparare cu rezultatul final. Identificarea unor tipare de comunicare a datelor din sondaje în legătură cu rezultatele alegerilor se poate face, de asemenea, pentru diferite organizații care realizează sondaje în diferite cicluri electorale.
Așadar, revenind la problema inițială… Ce rezultate pot provoca aceste strategii, mai ales când nu provin din partea „cercetătorilor britanici”, ca în acele glume celebre, ci din partea unor adevărați specialiști? Cel mai probabil se profită de mecanismul profețiilor care se autoîndeplinesc. Problema este că candidatul nostru nu a decolat și, probabil, prin setarea cotei sale de piață la un anumit nivel, este adus în atenția electoratului, sugerându-i să-l susțină. Că este acolo, că este necesar un vot util, că mai ajută și organizația de partid, și, ce să vezi, candidații partidelor mari ajung cu câteva puncte deasupra dezastrului din sondaje în final. Este suficient pentru a stimula votul? Sau să-i teamă pe votanții candidaților “minori” că și-ar putea risipi votul și, implicit, plimbarea de duminică? Sau să-i sperie pe alți candidați care împărtășesc un segment de electorat, în așa fel încât cei mai lipsiți de voință politică să se retragă și să facă loc matematic pentru candidatul nostru? S-au mai văzut răsturnări de scor, este adevărat, mai ales între turul I și turul II, și mai puțin între campanie și turul I, iar în astfel de situații există limite serioase de creștere. Indiferent de rezultatele obținute, sondajele de opinie sunt o expresie a vocii publicului, inclusiv a celor care nu se prezintă la vot. Dacă transformăm aceste sondaje din testimoniale în clipuri electorale, iar strategia are un oarecare succes în rândul publicului, marketingul electoral se transformă în propagandă politică. Mă îngrijorează mai puțin spirala tăcerii publicului, cât spirala tăcerii sociologilor.
