Darie Cristea, director de cercetare INSCOP Research
Recenta criză economică, tot mai adesea menționată, pare a fi percepută de români ca un fenomen distant, cu toate că majoritatea conștientizează deteriorarea situației economice. Potrivit unui sondaj INSCOP, 75% dintre români consideră că economia țării s-a degradat față de anul precedent, iar 44% susțin că situația lor financiară s-a înrăutățit. Aceste cifre surprind, având în vedere că, deși inflația a avut un impact vizibil în ultimii ani, doar 44% din populație recunoaște că resimte efectele asupra situației personale. Această discrepanță sugerează un mecanism de adaptare psihologică la incertitudinile economice, semnalând atât o reziliență, cât și o eventuală inconștiență față de pericolele care ne amenință.
Privind înapoi la evoluțiile din ultimii ani, observăm cum, deși protestele împotriva intervenției statului în criza pandemiei au fost frecvente, oamenii au avut inițial o solidaritate remarcabilă. Această solidaritate a fost însă umbrită de frustrare pe parcurs, mai ales când percepția asupra eficienței guvernamentale a început să se deterioreze. Crizele din trecut, precum cea din 2009-2010, reflectă o tendință similară; după ce primejdia a trecut, percepția asupra gravității situației se diminuează, lăsând loc ironiei.
Nemulțumirea față de modul în care instituțiile statului reacționează este justificată. Totuși, comparativ cu alte state din Uniunea Europeană, România a adoptat măsuri similare, iar scăderea încrederii în instituții nu a variat semnificativ în ultimii 35 de ani. Această stabilitate în evaluările de încredere sugerează o dinamică complexă, poate chiar o criză de încredere perpetuă, care nu reflectă neapărat o schimbare pozitivă sau negativă în relația cetățenilor cu statul.
Conceptul de criză este uneori folosit ca justificare pentru măsuri dure, oferind o explicație care poate temporar liniști populația. Aceasta poate fi o modalitate de a face față provocărilor, fără să se înțeleagă pe deplin impactul pe termen lung. Cheltuielile impuse de atenuarea efectelor pandemiei și liberalizarea pieței energetice, alături de influențele externe precum războiul din Ucraina, au generat o presiune economică considerabilă. Deși opinia publicului în legătură cu cheltuielile statului este adesea contradictorie, un sondaj recent relevă că 83% dintre români doresc creșterea investițiilor în educație, 75% în sănătate și 63% în cultură. Aceste date reflectă o dorință clară de a prioritiza dezvoltarea pe termen lung.
Totuși, acest interes poate ascunde o comoditate a opiniei publice. Deși educația, sănătatea și cultura sunt teme discutate constant, s-ar putea ca aceste priorități să nu se traducă în acțiuni eficiente, având în vedere că ele sunt constante în agendele politice de zeci de ani. Acesta este un semn că percepțiile populației pot diferi de realitatea politică și deciziile luate de conducători.
În concluzie, paradoxul privind investițiile publice în aceste domenii evidențiază un disconfort existent între nevoile cetățenilor și răspunsurile statului. Aceasta sugerează că, în spatele unui discurs despre investiții, se află agende variate, greu de armonizat, care merită o analiză aprofundată pentru a înțelege mai bine dinamicile dintre politicieni, profesioniști și beneficiari.
