Un colectionar de artă vede la ușa unui mic anticariat o pisică mică și amărâtă, vai mama ei, care bea lapte dintr-o farfurioară.
Dintr-o privire își dă seama că farfurioara e veche si foarte valoroasă.
Se gândește cum să facă să pună mâna pe ea. Intră în magazin și se adrezează vânzătorului:
– Bună ziua, am văzut o pisicuță la ușa magazinului dumneavoastră. Îmi place mult. Vă dau doi dolari pe ea.
– Domnule, nu se poate. E pisicuța magazinului, și ne place și nouă foarte mult. Fără douăzeci de dolari nu o dăm.
Colecționarul îi dă vânzătorului banii, ia pisicuța în brațe și zice:
– La prețul ăsta ați putea măcar să-mi dati și farfurioara pisicii. S-a obișnuit cu ea si nu mai pierd nici eu timpul să cumpăr alta.
– Farfurioara nu o vând că știm și noi ce-i cu ea. De când am pus-o cu lapte săptămâna trecută la ușa magazinului asta e a zecea pisică vagaboandă pe care o vând.
Soția, abia ajunsă acasă se descarcă în fața soțului:
– Iubitule, nu îi înțeleg pe oamenii ăștia care claxonează nervos că nu pleacă ăla din fața lor imediat ce se pune verde. Poate în fața lor e cineva care nu reușește să bage mașina în viteză din prima, poate strănută, poate nu nimerește să înșurubeze capacul sticluței de ojă…
