Începutul vieţii noastre pe această lume este marcat de necunoaştere. În afară de reflexele dictate de partea vegetativă a creierului şi în afară de unele instincte primare izvorâte din adâncul prea puţin cunoscut al omului ca fiinţă vie, putem spune că la naştere nu cunoaştem nimic.

Curiozitatea ne ajută să facem cunoştinţă cu mediul care ne înconjoară. Mai apoi – primii paşi. Crescând, ne scufundăm într-un ocean al cunoaşterii, din care încercăm să adunăm cât mai mult cu putinţă. Şi stop! Aici se opreşte învăţarea în sens comun.

Totuşi, există unii oameni care trec dincolo de universul vizibil, din dorinţa de a înţelege lucrurile mai abstracte ce ne învăluie existenţa: spiritul, conştiinţa, divinitatea etc.
Aş putea astfel spune, dacă îmi este permis, că drumul nostru spre cunoaştere trebuie să treacă mult dincolo de universul vizibil. Aşa cum la naştere facem cunoştinţă cu bucăţi mici din universul material, tot aşa, la maturitate, trebuie să facem cunoştinţă cu partea nevăzută a lumii. Aceasta este, în fond, menirea noastră – să înţelegem viaţa în tot cuprinsul ei.

Fac un pas care ar putea să-i nemulţumească pe unii şi spun că, în încercarea de a înţelege mai uşor viaţa, oamenii au disociat violent partea ei materială de cea spirituală, inventând astfel religiile. Tot ceea ce a fost vreodată dincolo de capacitatea noastră de înţelegere a fost atribuit lumii spirituale pe care, prin religie, trebuia să o luăm aşa cum este, în caz contrar am fi suportat consecinţe dure.

Unele culturi au reuşit într-o oarecare măsură să păstreze drumul religiei aproape de cel original, într-o legătură foarte strânsă cu natura şi omul; este cazul culturii orientale.
Altele, însă, au mutat lumea spirituală mult în spatele celei materiale. Este interesant cum acest fenomen a luat amploare mai ales în lumea civilizată, unde cunoaşterea şi tehnologia ar fi trebuit să se îndrepte înspre sine mai degrabă decât spre o societate de consum. Creştinismul, catolicismul şi religiile care au derivat din cele două sunt, fără îndoială, eşecuri ale căutării sinelui şi a sensului adevărat al vieţii. Acestea, împreună cu societăţile în care predomină, au pus lumea materială pe primul loc; mai puţin banii care încă sunt consideraţi Ochiul Dracului. Însă ele s-au construit pe o bază materială, oamenii uitând aproape complet care este adevăratul motiv pentru care trebuie să înţelegem divinitatea. Loialitatea oamenilor faţă de religiile lumii civilizate este bazată pe frică; nesupunerea în faţa lui Dumnezeu duce la suferinţa eternă în flăcările Iadului. Nu avem dreptul să cunoaştem tainele vieţii; trebuie să credem necondiţionat, fără să cerem argumente. Lăsând la o parte alte „găuri” din fundamentul acestor religii, putem spune că ele au îndepărtat lumea de adevărata forţă universală – sinele.

Am uitat întrebările, suntem condamnaţi să căutăm cu ochii deschişi şi mintea închisă răspunsuri.