În ultimele două decenii, Copenhaga a reformat profund conceptul de integrare, transformându-l dintr-o responsabilitate colectivă într-un contract individual. Acum, accesul la rezidență permanenă și cetățenie depinde de angajarea pe piața muncii, cunoașterea limbii daneze și conformitatea cu valorile civice. Conform analizei realizate de Lucie Tungul de la Wilfried Martens Centre for European Studies, această abordare reflectă „un compromis între coeziunea socială și deschiderea liberală”, evidențiind faptul că integrarea a devenit o responsabilitate individuală.
Reformele, care au început să fie implementate după anul 2001, au inclus măsuri precum limitarea reîntregirii familiale și restricționarea accesului la beneficii sociale pentru migranții din afara Uniunii Europene. Aceste modificări au stabilizat consensul politic intern, diminuând astfel sprijinul pentru extrema dreaptă. Cu toate acestea, efectele sociale rezultate au fost ambigue. Astfel, începând din 2010, cei care doresc să obțină o viață stabilă în Danemarca trebuie să dovedească o „integrări reușită”, evaluată prin participarea activă în societate, cunoștințe de limbă și integrarea în câmpul muncii. Fiecare migrant semnează un contract individual, angajându-se la atingerea unor obiective specifice, fiecare fiind monitorizată de autoritățile locale.
Acest sistem utilizează un sistem de puncte și teste de „cetățenie activă”, evaluând abilitățile lingvistice, profesionale și respectarea valorilor democratice. Totodată, din 2019, Danemarca a implementat un schimb de paradigmă, schimbând accentul de la integrarea pe termen lung către întoarcerea voluntară. Refugiații primesc un statut temporar, iar beneficiile sociale sunt limitate la ajutoare pentru autosusținere, cu sume de până la 5.400 euro pentru cei care aleg să se întoarcă în țările de origine. Refuzul întoarcerii conduce la plasarea în centre speciale, fără suport financiar, toate aceste măsuri fiind posibile datorită opt-out-ului Danemarcei din politica comună a Uniunii Europene privind azilul.
Conform datelor, la începutul anului 2024, imigranții și descendenții lor reprezentau 16% din populația daneză, din care 10% proveneau din țări non-occidentale. Comunitatea românească formează aproximativ 5% din totalul imigranților, fapt datorat unei predominanțe în sectoare economice ca construcțiile, logistica și agricultura, beneficiind de libertatea de circulație oferită de statutul de cetățeni UE. Această orientare economică ajută la integrarea lor în societate, contrar altor grupuri de migranți care se confruntă cu măsuri restrictive.
Din 1986 până în 2016, legislația în domeniul imigrației a fost modificată de 118 ori, ceea ce indică o reacție legislativă rapidă la presiunea socială și politică. În ciuda eforturilor de a crea un model de integrare eficient, Tungul subliniază că aceasta ar putea duce la o adaptare fără apartenență. Rămân diferențe semnificative în ocupare, educație și mobilitate socială între danezi și imigranții non-occidentali, iar acest lucru alimentează insecuritatea juridică și sentimentul de provizorat.
În concluzie, modelul danese de integrare oferă lecții valoroase în privința eficienței administrative și descentralizării către autoritățile locale, dar, de asemenea, ridică întrebări despre sustenabilitatea și coeziunea socială pe termen lung.
