O româncă stabilită în Statele Unite ale Americii și-a deschis sufletul într-un grup de Facebook, căutând alinare și sfaturi în legătură cu dorul sfâșietor de casă, de plaiurile românești, de mâncarea tradițională și, în mod special, de părinți:
„Cum ați reușit să treceți peste dorul de casă, dorurile de plaiurile românești, de mâncarea tradițională, de persoanele dragi și mai ales de părinți? Nu mai suport distanța asta! Tot ce îmi doresc este să mă retrag într-o căsuță, la țară, în satul românesc natal, alături de părinți, verișori, prietenii din copilărie…”, a mărturisit femeia.
Aceasta se întoarce periodic în țară, însă de fiecare dată când revine în SUA conștientizează că inima ei pare să rămână ancorată la meleagurile natale.
Răspunsurile primite au fost o cale de eliberare a unor sentimente adesea nespuse, dar în egală măsură o încercare de a oferi consolare și perspective diferite:
Cristina subliniază importanța adaptării și a efortului personal în procesul de integrare într-o nouă cultură: „Trebuie să faci un efort pentru a te adapta, nu vine totul pe tavă.”
Sentimentul de dor este omniprezent în relatarea multora, iar Violeta confirmă: „Nu treci peste, dorul e mereu acolo. Când nu mai poți, dai o fuguță acasă și tot așa.”
Mihai oferă o abordare pragmatică, sugerând anumite metode prin care să se păstreze legătura cu rădăcinile și apropiații: „Un simplu apel video de 5 minute pe zi cu părinții în viață e de ajuns pentru inimă și suflet, și pentru tine și pentru ei.”
Valentin și Mariana remarcă faptul că, deși în străinătate nu este „lapte și miere” și există stres și acolo, decizia de a rămâne peste hotare este influențată și de dorința de a oferi un viitor mai bun copiilor lor.
