Povestea unei flori

Dragostea dintre cer şi pământ, dintre apă şi săruri, a făcut-o să răsară în grădină, lângă trunchiul unui măr. La început a fost doar un firicel, ca de iarbă, apoi un boboc. Acum, aproape că s-a desfăcut, aproape că şi-a scos petalele, lăsând să le ude roua dimineţii şi să le încălzească razele soarelui.

O privea în fiecare dimineaţă cum se desface tot mai mult şi cum se mişcă în adierea domoală a vântului. Aştepta ziua în care petalele ei se vor desface în culori vii, când lumina soarelui va fi reflectată de cel mai frumos roşu. Însă nu ştia că multe furtuni au trecut peste firicelul de iarbă până să ajungă boboc. În zadar l-a umbrit mărul, pentru că vijelia îi înclina de fiecare dată tulpina fragedă, gata-gata să o frângă.

Zilele treceau, dar parcă îi era teamă să crească, să se desfacă, să-şi arate cu adevărat frumuseţea. O furtună i-ar fi putut rupe de tot petalele şi ar fi lăsat-o golaşă, fără frumuseţe.
Într-o zi, când norii se adunau deasupra grădinii şi vântul începea să bată cu putere, a ştiut că tulpina îi va fi din nou clătinată până la pământ. Dar pe când soarele se ascundea după nori, a venit el, a rupt o crenguţă din măr şi a fixat-o lângă tulpina ei, să n-o doboare vântul.

În zilele care au urmat, s-a desfăcut tot mai frumoasă. Roşul petalelor contrasta cu iarba din jur, dându-i o strălucire nemaivăzută. El o admira în fiecare dimineaţă, se apropia de ea, îi atingea petalele cu vârful degetelor şi îi punea apă cristalină de izvor la rădăcină.
Într-o zi, norii s-au adunat din nou asupra grădinii. Îl aştepta să vină să o îngrijească, să o protejeze. Vântul se înteţea. Soarele a fost acoperit de norii cenuşii, iar primele picături de ploaie au început să cadă. Era sfârşitul ei, destinaţia ultimă a unei vieţi pline de culoare. Erau ultimele clipe de strălucire, înainte ca vântul puternic să îi rupă toate petalele. Câteva secunde de vijelie au făcut o petală să se desprindă şi să zboare, roşie, prin grădina întunecată de furtună. Apoi, o mână a venit de sus. Era el. Şi-a înfipt degetele adânc în pământ, i-a scos rădăcinile şi a luat-o din grădina răpusă de furtună. A dus-o în casă, a pus-o cu grijă într-un ghiveci, i-a mângâiat fin petalele, după care a aşezat-o la fereastră să o lumineze soarele care deja începea să iasa dintre nori.

Notă asupra povestirii: E cea mai lungă metaforă pe care am scris-o până acum.