A stat nemișcat câteva momente, cu inima bătând mai repede decât de obicei. Femeia se afla în genunchi lângă mormântul Nataliei, ținându-și copilul strâns la piept. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar buzele tremurânde îi rosteau o rugăciune barely auzită.
Apropiindu-se cu pași incerti, Alexandru a simțit un val de emoții neexperimentate de mult timp. Cine era această femeie? De ce se aflase lângă mormântul Nataliei?
Când l-a observat, ea s-a ridicat lent, încercând să își șteargă lacrimile cu mâneca hainei subțiri. Îl privea cu o teamă amestecată cu recunoștință. În acel moment, copilul din brațele ei a scos un scâncet slab.
„Îmi pare rău”, a murmurat ea. „Nu am unde să mă duc. Noaptea trecută am dormit într-o scară de bloc, dar am simțit că trebuie să vin aici… Nu știu de ce.”
Alexandru a inspirat profund, încercând să își liniștească gândurile. Nu putea să o lase singură. Pentru prima dată după mulți ani, simțea că poate face mai mult decât să își plângă pierderile.
„Vino cu mine”, a zis el cu hotărâre.
Ochii ei s-au deschis larg de surpriză. „Domnule… eu… nu vreau să vă incomodez.”
„Nu mă incomodezi. Copilul tău are nevoie de un loc cald. Ai nevoie de ajutor. Și eu… poate că și eu am nevoie să ajut pe cineva.”
Femeia a ezitat pentru o clipă, dar apoi a dat din cap și l-a urmat. Drumul până acasă la Alexandru a fost tăcut, singurul sunet fiind pașii lor pe asfaltul umed. Când au ajuns, ea a rămas uimită privind vila impunătoare, cu grădini îngrijite și feronerie mari ce luminau întunericul serii.
„Intră”, i-a spus el, deschizând ușa.
Femeia a pășit timid înăuntru, simțindu-se stânjenită. Căldura casei a cuprins-o imediat, iar copilul a scos un suspin liniștit. Alexandru a chemat-o pe menajera sa, care s-a uitat la ea surprinsă, dar nu a pus întrebări.
„Aceasta este Ana”, a spus ea, privind copilul adormit. „Iar eu sunt Maria.”
„Maria…”, a repetat Alexandru încet, ca și cum încerca să își rețină numele.
În zilele ce au urmat, Maria și Ana au rămas în casa lui Alexandru. Cu fiecare zi, el descoperea tot mai multe despre trecutul ei. Fusese abandonată de soț, rămasă fără un acoperiș deasupra capului și fără resurse pentru a supraviețui.
Dar ceva mai profund îl îngrijora. Într-o seară, când Maria își legăna copilul pe fotoliu, Alexandru a observat o fotografie mică care îi căzuse din buzunar. A ridicat-o încet, simțind un fior pe șira spinării. În imagine era o tânără care semăna izbitor cu Natalia…
„Cine este aceasta?” a întrebat el cu vocea tremurândă.
Maria a privit fotografia și a zâmbit trist. „Este mama mea. S-a numit Natalia.”
Alexandru a simțit cum lumea lui începe să se clatine. A studiat din nou femeia din fața lui și a realizat că avea aceiași ochi, același zâmbet blând. Maria era fiica Nataliei… și el nu știa nimic despre existența ei.
O lacrimă i-a alunecat pe obraz. Natalia fusese însărcinată înainte de accident… și nimeni nu îi spusese. Fata fusese crescută de rude îndepărtate, departe de el.
Un sentiment de vinovăție și dor s-a amestecat în inima lui, dar și o bucurie surprinzătoare. Nu era singur. Avea o familie… și avea o nouă șansă să fie un tată, un bunic pentru micuța Ana.
Privind-o pe Maria, Alexandru a întins mâna și a prins-o cu blândețe.
„Nu mai trebuie să pleci nicăieri”, i-a spus cu gentilețe. „Aceasta este casa ta. Suntem o familie.”
Maria a izbucnit în lacrimi, dar de data aceasta erau lacrimi de fericire. Se simțea, în sfârșit, acasă.
.
