Femeia care a cuprins marea in ochi si poartă lumina calda de toamna in suflet. O cheamă Irina. Irina Rădulescu. E actrita la Teatrul Mic. E toata suflet, sensibilitate si talent. Si nici nu putea fi altfel pentru ca este fiica a doi mari actori: Adriana Șchiopu si Dem Rădulescu.
Un interviu realizat de Cristina Sava si ilustrat de fotograful meu preferat, Adi Popa.
Cum ai decis să te faci actriță?
A existat un moment anume, ca o revelaţie sau a venit ca un firesc?
A venit destul de firesc. Deşi, de-a lungul timpului am vrut să fac mai multe lucruri, având diverse pasiuni. Dar, am simţit-o ca pe o întoarcere acasă în momentul în care am decis asta. Am spus „Da”!
Fiind într-un liceu teoretic se vorbea ce e bine să faci în epoca asta. Şi atunci m-au bătut mai multe gânduri, dar în momentul în care mi-am pus problema serios a fost ca o întoarcere acasă.
Câţi ani aveai?
Aveam deja 18 ani, eram clasa a 12 a când lumea deja se pregătea… a fost destul de târziu?
Pe scenă când ai urcat prima dată?
Am jucat prima oară când aveam 6 ani, chiar la Teatrul Mic. Era în piesa ”Sfârșitul Troiei”, în regia lui Vlad Mugur. Şi eram copilul Andromacăi. Aia a fost prima oară. Și mi-a rămas… eram extrem de fericită. Nu aveam text, nu aveam nimic, dar eram fericită că jucam!
Şi apoi primul rol mare, ca actriţă?
În 2008, când doamna Cătălina (n.r. Cătălina Buzoianu) a antamat proiectul pentru „Furtuna” la Teatrul Mic şi m-a ales să joc Miranda. Premiera a ieşit în 2009 şi a fost ocazia cu care am participat la concurs şi m-au şi angajat. Deci, practic, cu debutul în teatru m-au şi angajat.
Ce calitate trebuie să aibă un om care vrea să devină actor? E o profesie care cumva te transpune şi fizic şi psihic….
Cred că în primul rând e o nevoie de a te exprima. Scriitorul se exprimă prin scris, dansatorul prin dans, cântăreţul prin voce. Trebuie să ai o imperioasă nevoie de a dărui celui de lângă tine. Până la urmă te dăruieşti pe tine. Şi acel feedback pe care îl primeşti e recompensa, bucuria, hrana şi ceea ce te face să mergi mai departe. Asta e, trebuie să îţi doreşti să dăruieşti!
Care rol dintre cele jucate până acum ţi-a fost cel mai drag şi de ce?
Toate. Dar în „Furtuna” a fost deosebit pentru că a fost primul. Când mă loveam prima oară de lucruri ca un om independent. Dar fiecare are un loc special în inima mea.
A existat un rol pe care să îl simţi greu?
Nu prea le judec aşa… greutatea nu am perceput-o. Cred că şi de asta ai nevoie, să îţi dai seama la un moment dat nu că ți-e greu. În momentul în care simţi că îţi e greu, apar frustrări. Ştiu că am mai simţit oboseala, nervii specifici. Dar să spun „vai, mi-e greu” nu mi s-a întâmplat.
