Am scos telefonul din buzunar și am apăsat „redare”. Camera ascunsă din broșa mamei — un cadou de la mine — înregistrase fiecare cuvânt, fiecare insultă, fiecare interdicție.
Robert s-a înroșit instantaneu.
— „Ce… ce e asta?” a bâiguit el, întinzând mâna spre telefon.
— „E dovada că nu ești bărbatul care pretinzi că ești. Și în caz că te întrebi, deja am trimis totul și avocatului.”
L-am privit direct în ochi.
— „Așa că, dragă Robert, fie pleci tu, fie ne ocupăm legal. De fapt… cred că mama are câteva rochii potrivite pentru o zi în instanță.”
Mama a ridicat pentru prima dată capul și a zâmbit slab. Apoi, fără să spună nimic, a scos din dulap valiza veche și a început să împacheteze.
Pentru ea. De data asta, în direcția bună.
