— Disculpa, ¿qué hiciste, Kate? — a spus Janine cu sprâncenele ridicate și vocea plină de dispreț.
— Ai adus o… necunoscută în casa ta? Cu copiii acolo?
Am simțit cum obrajii îmi iau foc, dar nu am plecat privirea.
— Era o femeie în vârstă. Tremura de frig, singură, în Ajunul Crăciunului. N-am putut să trec mai departe.
Janine a pufnit, scuturând din cap.
— De-abia ai ce pune pe masă pentru ai tăi, și-acum faci caritate? Ce urmează, să aduni oameni de pe stradă zilnic?
Înainte să pot răspunde, Denise a intervenit brusc, tonul ei calm, dar autoritar:
— Janine. Ajunge.
Toată bucătăria s-a cufundat într-o liniște tensionată.
— Ce a făcut Kate este ceea ce prea puțini mai fac: a fost om. Iar dacă tu ai o problemă cu asta, poate ar fi cazul să te uiți în oglindă în loc să judeci pe alții.
Janine a mormăit ceva și s-a întors brusc, ieșind din încăpere.
În acea seară, pe când pregăteam cina cu resturile de la Denise și zâmbetele copiilor îmi umpleau inima, am auzit un claxon prelung în fața casei.
Am tras perdeaua. O mașină SUV luxoasă, neagră, cu ornamente aurii și faruri strălucitoare, era parcată în fața porții. Ușa din dreapta s-a deschis și un bărbat în costum a coborât, călcând hotărât spre ușa mea. Avea o privire pătrunzătoare, dar nu ostilă — serioasă.
A bătut de două ori. Am deschis, ținând un prosop în mână.
— Dumneavoastră sunteți Kate? — m-a întrebat, privindu-mă din cap până-n picioare.
— Da…?
— Mă numesc Jonathan Grayson. Sunt fiul lui Margaret.
Mi s-a tăiat respirația.
— Ea… a fost la noi în Ajunul Crăciunului. Era afară… singură. N-am știut cine este.
El a dat din cap ușor, înghițind în sec.
— Am aflat abia azi dimineață unde fusese. A plecat din casa de îngrijire fără să ne spună. Ne-a spus despre dumneavoastră. Și despre copiii dumneavoastră.
A scos din buzunar un plic și mi l-a întins.
— Mama a insistat ca noi să vă mulțumim cum se cuvine. A spus că i-ați reamintit ce înseamnă cu adevărat Crăciunul.
Am luat plicul cu mâinile tremurânde. Când l-am deschis, înăuntru erau mai multe bancnote și o carte de vizită cu un număr personal.
— Dacă aveți nevoie vreodată de ceva, suntem aici. Mama vrea să vă invităm la cină. Și… vrem să vă ajutăm cu casa. Am înțeles că acoperișul nu mai ține. Se ocupă deja cineva de el.
L-am privit, copleșită. Nu aveam cuvinte.
— De Crăciun, nu ar trebui să fim singuri. Și nici să trăim cu frica zilei de mâine, — a spus el. — Ați avut grijă de mama mea când nimeni nu a făcut-o. Acum e rândul nostru.
Apoi a zâmbit și s-a întors la mașină. Copiii au apărut în prag, cu Margaret între ei, sprijinindu-se ușor de brațul Emmei.
Am simțit cum o lacrimă mi se prelinge pe obraz. Nu de tristețe. Ci de recunoștință. Și de speranță.
Pentru prima dată după mult timp, simțeam că nu eram singură.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
