Fata se uita la el cu suspiciune. Ochii ei erau de un albastru tăios, aproape identici cu ai Elenei — femeia pe care Viktor o pierduse în urmă cu aproape douăzeci de ani, într-un accident care-i sfâșiase viața.
Fără să spună nimic, fata a desfăcut discret ceasul de la încheietură și i l-a întins, dar nu și-a luat privirea de la el nici pentru o clipă.
Viktor l-a luat cu mâini tremurânde. L-a întors. Pe spate, gravura era încă acolo:
„Pentru Elena. Cu iubire, V.V.”
Aerul i-a ieșit din piept ca un pumn în stomac.
Acesta era. Era acel ceas. Îl dăruise Elenei în ziua în care o ceruse în căsătorie. După accidentul ei, nici poliția nu reușise să găsească bijuteriile — totul fusese declarat pierdut în râu.
— De unde ai acest ceas? — a întrebat el, abia reușind să-și controleze vocea.
Fata a ezitat.
— A fost al mamei mele… A murit când aveam doar trei ani. Nu-mi amintesc chipul ei, doar că era caldă… și că mirosea a lavandă.
Lui Viktor i s-au înmuiat genunchii.
— Cum… cum o chema?
— Mama? — fata a ridicat sprâncenele. — Elena. Elena Vladimirovna.
Totul s-a oprit. Inima lui Viktor părea că se oprește.
— Și tatăl tău?
— Nu știu. Niciodată n-am știut. Mama m-a crescut singură. A murit subit, iar vecinele m-au luat la ele. M-au crescut în sat. Spuneau că eram „copilul pierdut al Elenei de la oraș”.
Liniște. Vântul fluiera prin ramuri, și undeva în depărtare se auzea un tren.
— Câți ani ai? — a întrebat Viktor, deși știa deja răspunsul.
— Nouăsprezece.
Exact nouăsprezece ani de la moartea Elenei.
Numerele se aliniau. Durerea din piept se transforma în altceva: șoc, recunoaștere, speranță amestecată cu groază. Oare… Elena nu murise în accident? Oare… fugise, speriată, ascunzând o sarcină?
Fata se uita la el tot mai confuză.
— Domnule… sunteți bine?
Viktor s-a apropiat.
— Ascultă-mă… E foarte posibil să fiu… tatăl tău.
Ochii fetei s-au mărit. A făcut un pas înapoi, clătinându-se.
— Ce?!
— L-am dăruit mamei tale. Am iubit-o… și am pierdut-o. Dar dacă tu ești cu adevărat fiica ei… atunci ești a mea.
Lacrimi i-au urcat în ochi. Fetei i-a căzut ceasul din mână.
— Niciodată nu am știut… niciodată nu mi-a spus nimeni…
— Nici mie, — a șoptit el. — Dar te-am găsit acum. Nu e întâmplare. Nu poate fi.
Și atunci, fără un cuvânt, fata a făcut un pas și l-a îmbrățișat. Cu brațe tremurânde. Ca un copil care și-a regăsit locul din lume.
Pe marginea unei șosele ude, între fum de grătar, sticle de lapte și frânturi de trecut, un tată și o fiică s-au regăsit — după aproape două decenii de tăcere, pierdere și dor.
Iar Viktor, chirurgul care credea că viața nu mai are surprize, a primit cel mai important diagnostic din viața lui: o inimă vindecată prin dragoste.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
