Povestea emoționantă a unei bătrâne abandonate în spital. „Nu-i urăsc. Îmi e doar dor de ei”
Într-un colț rece al salonului de la Spitalul Sf. Spiridon din Iași, o femeie în vârstă, cu privirea pierdută și corpul marcat de ani de muncă și suferință, așteaptă… nimic. Așteaptă în zadar, înconjurată de o tăcere apăsătoare și un gol ce nu poate fi umplut nici măcar cu toată grija din lume.
Abandonată de propriii copii, într-un salon de spital
Aurica Bunduc, o bătrână din satul Făcălău, județul Iași, a fost adusă la spital de către copiii săi. Cu promisiunile aparent sincere: „ne întoarcem mâine să te luăm acasă”. Dar acea zi nu a mai venit niciodată.
Au trecut săptămâni. Internarea s-a încheiat. Tratamentele medicale s-au terminat. Dar nimeni nu a mai venit să o ia. Niciun telefon, niciun mesaj, niciun semn de viață.
„Au spus că vin a doua zi. M-au lăsat și… s-au dus. De atunci, nimeni…”,
șoptește ea printre lacrimi. Cuvintele sunt puține, dar durerea e infinită.
De la „mamă” la „o bătrână în plus”
A fost mamă. A crescut copii, a muncit o viață întreagă, a pus mâncare pe masă, a șters frunți înfierbântate, a legănat vise și a suferit în tăcere pentru fiecare lipsă. Acum, la apusul vieții, nu mai e decât o „bătrână în plus” într-un pat de spital.
Chiar și în suferință, găsește o fărâmă de înțelegere pentru cei care au părăsit-o:
„Poate sunt ocupați… poate au și ei griji…”
Vocea ei tremură, dar ochii îi trădează resemnarea. Nicio mamă nu ar trebui să spună asta. Dar în România reală, se întâmplă prea des.
„Este abandon pur”. Mărturia emoționantă a medicului
Medicul de gardă vorbește cu tristețe despre cazuri similare care devin tot mai frecvente în spitalele din România:
„Nu mai e nevoie de spitalizare. Dar nu are unde să meargă. Nimeni nu o caută. Nu răspunde nimeni la telefon. Este abandon pur.”
În timp ce personalul medical face tot ce poate pentru a-i oferi un minim de confort – hrană, îngrijire, zâmbete –, lipsa celor dragi apasă mai greu decât orice boală.
Spitalul nu este azil, dar nici strada nu poate fi o soluție
Asistentele și infirmierele se implică sufletește, dar recunosc limitele sistemului. Spitalele nu sunt pregătite să devină azile sociale, iar bătrânii uitați de copii sunt tot mai mulți. Ce se întâmplă cu ei? Cine răspunde pentru aceste destine?
Apel la conștiință: Nu lăsați bătrânețea părinților voștri în grija statului
Drama bătrânilor abandonați în spitale este o realitate pe care nu o mai putem ignora. Nu este un articol viral sau o știre de moment. Este un strigăt mut al celor care au tăcut prea mult. Care au iubit, au oferit, au sacrificat – iar acum sunt nevoiți să înfrunte apusul singuri.
Să nu uităm: oricât de ocupați am fi, niciun succes nu valorează cât zâmbetul unei mame. Nicio vacanță nu compensează o vizită ratată. Și niciun ban nu poate înlocui o îmbrățișare sinceră.
