Reforma educațională din Tibet a generat controverse semnificative, anunțând că, începând cu anul 2024, limba tibetană nu va mai fi o materie obligatorie la examenul național de admitere la universitate, cunoscut sub numele de ‘gaokao’. Această decizie, luată de conducerea regională, este privită cu îngrijorare de comunitatea tibetană, atât din interiorul regiunii, cât și din exil. Președintele guvernului regional, Karma Tsetan, a încercat să liniștească spiritele, afirmând că limba tibetană va rămâne o disciplină importantă în cadrul educației primare și secundare.
Deși se subliniază că limba tibetană va continua să fie predată în școlile de nivel inferior, critica la adresa reformei este profundă. Mass-media tibetană din exil și numeroși activiști culturali consideră că eliminarea limbii tibetane ca materie obligatorie în cadrul examenului național constituie un pas negativ, care riscă să marginalizeze și mai mult această limbă. Aceștia subliniază faptul că limba tibetană nu este doar un mijloc de comunicare, ci și un simbol al identității culturale tibetane. Această reformă ar putea conduce la o diminuare a statutului lingvistic al tibetanei, afectând astfel nu doar educația, ci și sfera culturală și socială a comunității tibetane.
Mai mult, schimbări similare au fost observate și în alte regiuni ale Chinei cu populații etnice diverse. Există un trend generalizat în care regiunile cu minorități etnice sunt încurajate să adopte limba chineză ca principală limbă de predare, ceea ce a dus la îngrijorări cu privire la pierderea limbilor și culturilor locale. Aceste măsuri sunt adesea percepute ca fiind parte a unei politici mai ample de asimilare culturală, care vizează uniformizarea identităților etnice în favoarea unei națiuni chinezesti unificate.
Criticii acestor reforme subliniază că învățarea și utilizarea limbii native sunt esențiale nu doar pentru păstrarea culturii, ci și pentru dezvoltarea personală a tinerilor tibetani. Abandonarea unei limbi care are o rădăcină adâncă în istoria și tradițiile tibetane poate avea un impact negativ asupra sentimentului de identitate, lăsând tineretul să se simtă mai puțin conectat la moștenirea lor culturală.
Această situație evidențiază o tensiune complexă între dorința statului chinez de a promova o limbă comună pentru eficiență administrativă și nevoile comunităților etnice de a-și păstra limbile și culturile. În concluzie, reforma educațională din Tibet nu este doar o modificare a sistemului de învățământ; ea are implicații profunde asupra identității culturale tibetane și asupra modului în care tinerii tibetani își percep locul în lume. Protestele și discuțiile din jurul acestei teme vor continua să evolueze, reflectând dorințele și temerile unei comunități hotărâte să-și păstreze moștenirea culturală într-un context administrativ din ce în ce mai restrictiv.
