La Conferința de Securitate de la München, Ursula von der Leyen a evidențiat necesitatea formulării unui pact de apărare reciprocă în rândul statelor membre ale Uniunii Europene, sustrăgându-se de la percepția convențională potrivit căreia securitatea ar fi o chestiune opțională. Invocând articolul 42(7) din tratatul de fundație al Uniunii, von der Leyen a subliniat că apărarea reciprocă reprezintă o obligație colectivă, nu o simplă alegere. Aceasta a accentuat că, în fața provocărilor internaționale din prezent, Uniunea Europeană trebuie să acționeze cu rapiditate și hotărâre, adaptându-se astfel la realitățile geopolitice actuale și nevoilor de securitate emergente.
Propoziția sa nu este deloc surprinzătoare, având în vedere contextul geopolitic în continuă schimbare, marcat de o intensificare a tensiunilor internaționale și de o instabilitate crescândă pe diverse fronturi. În special, retragerea treptată a sprijinului Statelor Unite pentru NATO a creat un sentiment de insecuritate în rândul europenilor, care se confruntă tot mai des cu amenințări externe variate. În acest cadru, von der Leyen a sugerat că pentru a îmbunătăți eficiența deciziilor în materie de apărare, Uniunea ar trebui să renunțe la sistemul decizional bazat pe votul unanim, adoptând un model de luare a deciziilor prin majoritate calificată. Această schimbare ar putea facilita o reacție mai rapidă și mai coordonată la provocările de securitate, în special în situații de criză.
Ideea unei astfel de reforme a fost susținută și de cancelarul german Friedrich Merz, care a pledat pentru discuții suplimentare privind articolul 42.7 și modul în care acesta ar putea fi aplicat mai eficient. Merz a subliniat că o abordare colectivă în ceea ce privește apărarea ar putea contribui la consolidarea unității și a eficienței Uniunii Europene ca actor de securitate pe scena internațională.
De asemenea, von der Leyen a evidențiat necesitatea ca Uniunea Europeană să devină mai autonomă din punct de vedere al apărării. Aceasta nu înseamnă că UE ar trebui să înlocuiască NATO, ci mai degrabă să completeze și să sprijine eforturile Alianței Nord-Atlantice în fața noilor provocări. Procesul de consolidare a apărării europene ar putea contribui nu doar la securitatea statelor membre, dar și la stabilitatea globală.
Această abordare proactivă sugerează o schimbare de paradigmă în gândirea strategică a Uniunii Europene. Într-o lume în care amenințările sunt din ce în ce mai complexe, interconectate și imprevizibile, este esențial ca UE să-și asume o mai mare responsabilitate în asigurarea propriei securități, dar și în promovarea păcii și stabilității la nivel global. Astfel, pledoaria pentru un pact de apărare reciprocă poate fi văzută ca un pas crucial în direcția unei Europe unite și mai puternice pe scena internațională. Aceasta reflectă nu doar o necesitate de moment, ci și o oportunitate de a transforma viziunea unei Europe mai integrate în realitate.
