Într-un sat mic din Ucraina, într-o casă cu pereți crăpați și icoane agățate deasupra patului, o mamă își trăiește fiecare zi cu o durere tăcută. Fiecare colț al casei păstrează amprenta fiului ei, Ivan – un tânăr de 22 de ani, recrutat și trimis în prima linie a războiului.
„Nu a fost erou. A fost copilul meu. Zâmbea mult și îi plăcea să cânte la acordeon. Iubea viața.”
Înainte să plece pe front, Ivan a sărutat-o pe frunte și i-a promis că se va întoarce. O lună mai târziu, telefonul n-a mai sunat.
Două zile mai târziu, o mașină militară s-a oprit în fața curții. Ea a știut. Nu a fost nevoie de cuvinte.
Astăzi, camera lui e neatinsă. Pe perete, o uniformă împăturită. Pe noptieră, o lumânare care arde aproape în fiecare seară.
„Îi fac mâncarea preferată în fiecare duminică. Nu pot altfel. Mă așez la masă și vorbesc cu el. Poate mă aude.”
Fotografia lui, înrămată, stă pe o masă mică sub icoana Maicii Domnului. Privirea lui pare vie, dar absența e dureroasă.
„S-a dus cu zâmbetul pe buze. Dar eu… eu am rămas cu inima frântă. Și cu tăcerea.”
Ea nu cere nimic. Nu vrea medalii. Nu vrea compasiune. Vrea doar să nu fie uitat.
În fiecare duminică aprinde o lumânare la biserică și rostește un singur nume: Ivan.
Pentru că în război, nu doar soldații mor. Mor și mamele, câte puțin, în fiecare zi.
