Numele meu este Radu și am 78 de ani.
Nu m-am gândit vreodată că voi solicita sfaturi de la oameni necunoscuți, dar acum sunt aici, având nevoie de ajutorul vostru.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții adulte ca tată singur. Soția mea, Emilia, a pierdut lupta cu cancerul când fiul nostru, Mihai (acum are 35 de ani), avea doar zece ani.
A fost o perioadă extrem de dificilă pentru noi, dar am reușit să depășim obstacolele împreună. De atunci, am fost doar noi doi, confruntându-ne cu lumea. Am încercat să fiu și mamă, și tată, muncind din greu pentru a-i oferi toate oportunitățile posibile.
Mihai a crescut și a devenit un tânăr deosebit. A avut, desigur, momente de rebeliune, dar, în general, a fost un băiat bun, harnic și rațional. A avut rezultate excepționale la școală, a obținut o bursă parțială la universitate și, după absolvire, și-a găsit un loc de muncă bine plătit în domeniul financiar.
Am fost mereu foarte mândru de el și am urmărit cum a devenit un adult de succes. Chiar și după ce s-a mutat, am rămas aproape; ne sunăm regulat și ne întâlnim la cină cel puțin o dată pe săptămână.
— Tată, — a spus el, evitând privirea mea. — Îmi pare rău. Știu că ți-am spus că este o căsuță, dar… va fi mai bine pentru tine. Aici se va avea grijă de tine.
— Să aibă grijă de mine? Nu am nevoie de ajutor! Sunt complet capabil să mă descurc singur. De ce m-ai mințit?
— Tată, te rog. — În cele din urmă, Mihai a avut curajul să mă privească în ochi, iar privirea lui era plină de căință.
— În ultima vreme, ai început să uiți lucruri. Mi-e teamă că trăiești singur. Acesta este un loc cu facilități excelente și va fi întotdeauna cineva aproape, dacă vei avea nevoie de ajutor.
— E normal să uiți uneori! — am strigat, cu lacrimi de furie curgându-mi pe obraji.
— Nu e adevărat, Mihai. Du-mă acasă, te rog.
Mihai a clătinat din cap și apoi mi-a dat cea mai șocantă veste:
— Nu pot, tată. Am vândut deja casa.
Am simțit că pământul se destramă sub picioarele mele.
Știam că am fost de acord să o vând, dar credeam că am vreme. Voiam să întâlnesc noii proprietari, să aleg o familie bună și să le explic cum să îngrijească stejarul bătrân din grădină.
Așa că ceea ce s-a întâmplat acum mai bine de un an m-a lăsat complet șocat. Era o zi de marți când Mihai a venit la mine, vizibil entuziasmat.
— Tată, — a zis el, — am o veste fantastică! Ți-am cumpărat o căsuță la țară!
— O căsuță? Mihai, despre ce vorbești?
— Este locul perfect, tată. Liniștit, calm – exact ceea ce ai nevoie. Îți va plăcea!
Am fost surprins. Să mă mut într-o locuință departe de aici? Părea un pas prea mare.
— Mihai, nu trebuia să faci asta. Mă simt bine aici.
Dar el a insistat!
— Nu, tată, meriți această schimbare. Casa în care stai acum este prea mare pentru tine singur. A venit vremea să te muți. Crede-mă, va fi minunat pentru tine.
Trebuie să recunosc, am fost sceptic. Locuința mea fusese căminul nostru de familie timp de peste 30 de ani. Acolo a crescut Mihai, acolo eu și Emilia ne-am construit viața. Dar fiul meu părea atât de convins că asta era decizia corectă. Aveam încredere totală în el.
Până la urmă, întotdeauna am fost sinceri unul cu celălalt.
Așa că, în ciuda îndoielilor, am consimțit să mă mut și să vând casa. În zilele următoare, mi-am împachetat lucrurile, în timp ce Mihai se ocupa de detalii. M-a asigurat că totul este planificat. A fost atât de grijuliu, încât am lăsat toate temerile deoparte.
În cele din urmă, a venit ziua mutării. Când ne-am urcat în mașină, Mihai era entuziasmat să-mi povestească despre toate facilitățile noii locuințe. Dar, pe măsură ce ne îndepărtam de oraș, neliniștea mea creștea.
Împrejurimile deveneau tot mai pustii. Nu era țara idilică pe care o imaginam – nu erau dealuri verzi sau peisaje încântătoare. În loc de vecini familiari și străzi animate, am văzut câmpuri goale și o fermă abandonată.
Căsuțele pe care le admirasem și despre care vorbisem când Emilia era încă prezentă erau primitoare și înconjurate de natură. Dar acest loc era cu totul diferit.
— Mihai, — l-am întrebat, — ești sigur că mergem în direcția corectă? Nu pare să fie țara pe care mi-am imaginat-o.
M-a asigurat că eram pe drumul cel bun, dar am observat că evita să mă privească.
După aproximativ o oră, am ajuns pe un drum lung și sinuos. La capătul acestuia se ridica o clădire mare și mohorâtă. Inima mi s-a oprit când am citit semnul: „Sunset Haven.”
Nu era o căsuță. Era un azil de bătrâni.
Absolvent al FJSC în 2014, am scris pentru numeroase publicații cunoscute din România.
