În trecut, filosofi și teologi s-au întrebat unde este răul și de unde provine acesta. Întrebarea prespunea un optimisim: răul era perceput ca un accident, contrastând cu binele, considerat normal într-o lume creată de un Dumnezeu bun. Însă o întrebare mai relevantă ar fi: unde este binele? Aceasta sugerează că, într-o lume plină de rău și indiferență, binele etic devine o excepție uimitoare. Astfel, nu răul ar necesita o explicație, ci binele.
Similar ar trebui să abordăm și cunoașterea. De obicei, considerăm că dorința oamenilor pentru adevăr este naturală. Aristotel afirma că toți oamenii aspiră la cunoaștere. Totuși, majoritatea nu caută adevărul, ci confirmarea prejudecăților și a ideilor preconcepute. Această tendință de a accepta ceea ce este convenabil s-a văzut în proliferarea teoriilor conspirației. Doar pentru că ceva este absurd nu înseamnă că nu este acceptat de mulți – Tertullian spunea că credința poate exista chiar în fața absurdității.
Valoarea intelectuală nu garantează, însă, că cineva va căuta adevărul. Chiar și cei care susțin teorii constrânse de istorie, precum cele comuniste sau antivacciniste, sunt adesea oameni inteligenți. Tehnicile moderne de dezinformare nu ar avea succes fără predispoziția umană de a accepta iluzii. Această tendință nu poate fi explicată doar prin corupție.
Un exemplu contemporan este Inteligența Artificială, care poate minți și induce în eroare. AI imită inteligența umană, amplificând greșelile noastre prin natura sa. Astfel, subliniez că aspirația noastră nu este spre adevăr, ci spre confirmare – un adevăr mai convenabil este preferabil, chiar și fals, ciudat.
Dacă asta e realitate, atunci ar trebui să fim impresionați nu de mulțimea celor care apără minciuni, ci de cei care caută cu sinceritate adevărul. Falsitatea, nu adevărul, este norma umană. Chiar în istoria cunoașterii și științei, multe idei absurde au fost susținute îndârjit. Cu toate acestea,, știința a reușit să progreseze. Asta datorită unei etici stricte a cercetării care a prevalat, chiar și în rândul oamenilor de știință care au cedat adesea demonului confirmării.
Această tentă a confirmării trebuie recunoscută ca o problemă generalizată, generatoare de eresuri și conflicte. Aristotel ar fi avut o viziune greșită: nu toți oamenii doresc cu adevărat să cunoască. Mai degrabă, cei mai mulți caută validarea propriilor credințe. Totuși, minoritatea care cultivă cunoașterea autentică, în ciuda obstacolelor, este ceea ce merită să fie admirată.
În concluzie, starea normală a cunoașterii ar trebui să ne facă să recunoaștem că tendințele noastre spre confirmare și autoînșelare sunt omniprezente. Este admirabil că, în ciuda acestor provocări, există totuși căutători dedicați ai adevărului, permițând cunoașterii să progreseze. Aceasta este adevărata lecție pe care ar trebui să o valorificăm.
