De-a lungul istoriei lepra a fost o boală temută şi neînţeleasă. Pentru o lungă perioadă de timp a fost considerată o boală ereditară, un blestem sau o pedeapsă de la Dumnezeu. Chiar şi după ce s-au descoperit cauzele biologice ale bolii, pacienţii ce sufereau de această boală erau stigmatizaţi şi evitaţi.

Lepra a chinuit omenirea din cele mai vechi timpuri. Primele înregistrări ale bolii apar într-un papirus egiptean de acum 1550 de ani Î.Hr, iar în nişte scrieri indiene din anul 600 Î.Hr. apare descrierea unei boli ce seamănă foarte bine cu lepra. În Europa, primele înregistrări se găsesc în Grecia Antică după întoarcerea armatei lui Alexandru cel Mare din India, iar mai apoi în Roma în anul 65 Î.Hr. odată cu revenirea armatelor lui Pompei din Asia Mică.

Numărul cazurilor de lepră a crescut foarte repede în Europa şi a devenit o epidemie în timpul cruciadelor, atunci când soldaţii au adus suficient de mulţi germeni. În timpul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, boala a atins proporţii uriaşe, afectând mai mult de un sfert din populaţia Europei. Lepra se dezvolta cel mai bine în oraşele aglomerate şi murdare, ceea ce a însemnat că loviţi cel mai tare au fost cei din clasa de jos. Chiar dacă cei mai săraci au fost şi cei mai afectaţi, boala s-a manifestat şi în înalta societate unde nici suveranii şi nici clericii nu au avut scăpare.

Chiar dacă de bolnavi se puteau ocupa doctorii, de cele mai multe ori erau lăsaţi pe seama preoţilor din moment ce lepra era considerată pedeapsă de la Dumnezeu. Singura modalitate de a combate extinderea bolii a fost segregarea. Cei bolnavi erau daţi afară din oraşe şi le era interzis să intre în contact cu oamenii sănătoşi, pentru că majoritatea îi considerau deja decedati. Leproşii erau forţaţi să se îmbrace cu haine speciale şi să sune clopote pentru a-şi anunţa prezenţa, iar când le era totuşi permis să intre în oraş trebuiau să meargă pe o anumită parte a drumului, în funcţie de cum bătea vântul.

Abia prin munca neîncetată a preoţilor, viaţa bolnavilor a fost făcută suportabilă. Au fost deschise spitale (leprosaria) şi case special destinate leproşilor pentru a se hrăni şi îmbrăca. În general acestea erau construite în afara oraşelor, iar în zonele rurale, erau întâlnite cel mai des la răscruce de drumuri. Pe lângă faptul că erau marginalizaţi, cei mai mulţi s-au văzut nevoiţi să cerşească pentru a putea supravieţui.

În aceste circumstanţe, când ciuma a lovit Evul Mediu, primii care au murit au fost bolnavii de lepră, care erau deja foarte slăbiţi. În momentul în care ciuma a încetat în Europa, la sfârşitul secolului al XV-lea, populaţia de leproşi era decimată. Aceasta, împreună cu creşterea standardelor de viaţă, imunitatea crescută şi măsuri de precauţie stricte au dus la scăderea numărului de noi îmbolnăviri.

Numărul total al persoanelor care au suferit din cauza leprei nu poate fi estimat. În momentul de faţă multe ţări din Asia, Africa şi America Latină înregistrează un număr semnificativ de persoane ce suferă de lepră; între 1 milion şi 2 milioane de oameni la nivel mondial au rămas cu handicap vizibil şi ireversibil din cauza bolii.

Facebook Comments Box