Maria Dănilă a marcat o premieră în alpinismul românesc, după ce a cucerit vârful Annapurna din munții Himalaya, ajungând la 8.091 de metri altitudine, a anunțat miercuri, 19 aprilie, Clubul Alpin Român – Braşov, unde este membră, citat de News.ro.
Alpinista a cucerit vârful Annapurna, situat din provincia Gandaki, nord-centrul Nepalului, pe 15 aprilie, după o ascensiune care a durat 17 ore, potrivit anunțului clubului de alpinism. Dănilă a făcut parte dintr-o echipă nepaleză şi a urcat însoţită de şerpaş. Ea a ajuns la peste 8.000 de metri altitudine respirând cu ajutorul buteliei cu oxigen. Oficialii clubului de alpinism au publicat şi un mesaj din partea alpinistei: „Am făcut parte din echipa celor de la Imagine Nepal, am urcat cu şerpaş şi oxigen. Ziua vârfului a fost foarte grea pentru că am plecat din lower C3 direct, care e pe la 6.200 metri, şi ultimele 300-400 de metri am aşteptat după rope fixing (n.r. – corzi fixe), aşa încât doar urcarea a durat vreo 17 ore”, a transmis alpinista.
Finanțistă, matematiciană, ciclistă, alpinistă, marinar amator, câteodată scriitoare și, de la începutul acestui an, prima femeie din România care a reușit să escaladeze cel mai înalt vârf din lume, Everestul. Otilia Ciotău, de 38 de ani, a avut un vis și, cu mult antrenament și încredere, l-a dus la capăt. ”Sunt un om care visează mult,” spune ea.Otilia locuiește în Washington D.C., SUA, unde lucrează la Banca Mondială, însă e originară din Suceava. A crezut mereu în steaua ei norocoasă și-n muncă. ”Visul te împinge dincolo de zona de confort și te ajută să explorezi teritorii – atât în interiorul tău, cât și în exterior – care ar rămâne altfel necunoscute,” explică Otilia, care a realizat ascensiunea pe Everest pentru a-și demonstra că poate să facă asta, dar și pentru a le încuraja pe fetele și femeiele de pretutindeni că, orice își propun, pot reuși, și că nu au nevoie de niciun fel de permisiune pentru a face orice își doresc.
Am vorbit cu Otilia Ciotău despre cum a luat naștere visul ei, despre cum s-a pregătit pentru el și despre ce a însemnat să urce până la 8.848m, cu patru coaste fracturate și-un ghid indiferent. ”În viață te confrunți în permanență cu urcușuri și coborâșuri și este în regulă să fie așa,” crede Otilia.
Când ți-a venit ideea de a urca pe cel mai înalt vârf al lumii, pe Everest?
Chiar dacă nu erau munți în apropierea orașului în care am crescut, jocul meu preferat când eram copil era să „escaladez”. De ce? Pentru că mă atrăgea atât provocarea de a ajunge sus, cât și perspectiva diferită pe care o aveai de acolo. De fiecare dată când ajugeam sus, vârtejul de gânduri dispărea în mod magic și puteam să fiu în armonie cu mine, natura sau orașul. Așa că am găsit o metodă să urc în fiecare copac și aproape pe fiecare clădire din cartier, chiar după ce vecinii care m-au zărit, mi-au alertat părinții, care mi-au interzis total acest tip de joc.
Aveam paisprezece ani când am citit despre Constantin Lăcătușu, primul român care a urcat pe Everest. Trecusem de vârsta cu urcatul în copaci și citeam tot mai mult despre munți, așa că știrea cu prima ascensiune a unui român m-a făcut să visez să ajung acolo într-o zi. Am ajuns să fac liste după liste cu munții pe care urma să-i escaladez. Toate listele începeau cu același nume, Everest. Cum în familia mea majoritatea timpului era dedicat studiului științelor exacte, iar sportul și timpul petrecut în natură erau neglijate aproape total, m-am gândit că e imposibil pentru mine să ajung vreodată acolo. Ce nu am știut atunci, dar am aflat mai târziu, este că, studiind matematica și concentrându-mă pe rezolvat probleme dificile, îmi antrenam de fapt mintea și voința și că acest tip de antrenament era la fel de important pentru o expediție pe Everest ca antrenamentul fizic.
De ce ți-ai dorit să urci pe Everest în condițiile în care nu ești alpinistă profesionistă și nici sportul, așa cum spui, n-a făcut parte din viața ta pentru multă vreme?
Am pus visul cu urcatul pe Everest deoparte pentru mulți ani ca să studiez finanțe și matematică și să construiesc o carieră. Până când, într-o zi, în timp ce lucram la un proiect care este foarte aproape de sufletul meu, am înțeles că a venit momentul ca visul meu să fie scos de la naftalină. Proiectul despre care vorbesc este “girl empowerement” și urmărește încurajarea fetelor și femeilor tinere în construirea încrederii în sine pentru a avea curajul de a visa la lucruri mari și a porni în îndeplinirea acestor vise. Visul meu era un fel de “frumoasa din pădurea adormită” și se treazea la viață după mai bine de douăzeci de ani. Acum lucrurile erau diferite pentru că eram o persoană sportivă și petreceam mult timp în aer liber, pe bicicletă sau colindând pe culmile din parcul național Shenandoah. M-am gândit că dacă reușesc să îndeplinesc un vis care mi s-a părut imposibil pentru douăzeci de ani, fetele care vor auzi povestea mea nu vor lăsa atât de mulți ani să treacă fără a încerca să își îndeplinească visele care lor li se par imposibile.Suntem tentați să credem că cineva care a reușit în viață a fost întotdeauna un învingător și a avut la dispoziție circumstanțele favorabile pentru a reuși. Dar lucrurile nu stau tocmai așa, din contră
Ce înseamnă pentru tine ”girl empowerment”? De ce a fost important să dai ascensiunii tale o valoare simbolică ?
“Girl empowerment” pentru mine înseamnă să ajuți o fată să înțeleagă ce resurse nebănuite are la dispoziție înăuntrul ei. De ce este important pentru mine să încurajez fetele să aibă încredere în ele și să lupte pentru a deveni cine își doresc de fapt să fie? Pentru că, pentru mult timp în copilărie, mi-a lipsit încrederea de sine. Nu determinarea sau curajul, ci încrederea în șansele de reușită a ceea ce voiam de fapt să fac și să devin. Suntem tentați să credem că cineva care a reușit în viață a fost întotdeauna un învingător și a avut la dispoziție circumstanțele favorabile pentru a reuși. Dar lucrurile nu stau tocmai așa, din contră. Ascultând istorisiri ale femeilor care au eșuat de multe ori înainte de a reuși, în ciuda șanselor aproape de zero, m-a făcut să mă îmbarc în proiecte dificile și să le duc, de multe ori, cu succes la bun sfârșit. De aceea, m-am gândit că pot să îmi împlinesc visul „imposibil” și să inspir la rândul meu, dând înapoi societății ceva din “înțelepciunea” la care am avut acces acum mai bine de douăzeci de ani.
Suntem diferiți, și pe unii dintre noi ne motivează mai mult ce putem să facem pentru alții decât ce putem să facem pentru noi pentru că e important și pentru că are altă semnificație. Dacă aș fi încercat să urc pe Everest numai pentru a-mi urma visul, poate aș fi renunțat la ascensiune încă din tabăra avansată, chiar mai devreme. Știind că nu urc numai pentru mine, ci pentru a inspira cine știe câte fete să aibă încredere în sine și să îndrăznească chiar dacă simt că e imposibil, m-a ajutat să continui să urc chiar atunci când condițiile au fost foarte potrivnice. De multe ori aveam lacrimi în ochi pentru că rucsacul greu făcea cele patru coaste fracturate să se deplaseze, dar am continuat să urc, spunându-mi că durerea e pentru câteva săptămâni, pe când reușita – dacă are loc – va dăinui pentru totdeauna și va inspira cine știe câte alte reușite.
Când ai un vis, nu trebuie să cauți acordul celor din jur, ci doar să te întrebi dacă e ceea ce vrei cu adevărat și să investești fiecare dram de energie pe care îl ai în a-l îndeplini
Cum ai construit încrederea în tine că să ajungi pe Everest e posibil și ce a însemnat pentru viața ta, de-a lungul anilor, să ai încredere în tine? Când a fost nevoie să accesezi puterea interioară ca să depășești obstacolele și să arăți oamenilor nu doar că ”girls can do it, but sometimes girls can do it better, too?”
Este dificil să îți păstrezi entuziasmul și să menții nivelul de energie sus când oamenii din jurul tău îți spun, mai direct sau mai puțin direct, că ai puține șanse să reușești în ceea ce faci. Se întâmplă des să auzi astfel de comentarii, mai ales atunci când proiectul tău este diferit de ceea ce oamenii din jurul tău consideră că este potrivit pentru tine. Dar comentariile nu sunt neapărat pentru că cei din jur nu au încredere în tine, de multe ori ei doar încearcă să te protejeze.
Au fost multe momente în care nu am avut încredere în mine, dar am continuat să fac ce îmi doream, de multe ori în ciuda dezacordului celor din jurul meu. Cred că ajută mult să reușești să îndeplinești un obiectiv care ți se pare aproape imposibil și apoi să „extragi” încredere în tine și curaj din acel succes, să-l folosești cumva ca spanacul magic a lui Popeye Marinarul atunci când ai nevoie.
Când am absolvit a doua facultate, cea de matematică, am înțeles că lucrurile sunt posibile, chiar dacă multă lume spune că nu sunt. Cei din jurul meu, care spuneau că nu e posibil, aveau oarecum dreptate, pentru că în același timp cu facultatea aveam o slujbă foarte solicitantă și a fost nevoie de multă determinare să mă trezesc la cinci dimineața în multe zile și să pun pauză la viața personală pentru ceva ani. Dar când am absolvit, am înțeles că imposibilul putea fi posibil. Mai mult, viața mea s-a schimbat în sensul că am încercat mai multe lucruri care păreau imposibile. De exemplu, chiar dacă am învățat să înot foarte târziu și nu mă simt 100% confortabil în apă, am făcut scufundări la adâncime și am navighat bărci cu pânze în largul oceanului. În concluzie, când ai un vis, nu trebuie să cauți acordul celor din jur, ci doar să te întrebi dacă e ceea ce vrei cu adevărat și să investești fiecare dram de energie pe care îl ai în a-l îndeplini.
Nu e niciun dubiu că fetele și băieții pot să facă cam aceleași lucruri. Dar trăim într-o lume în care prejudecățile pun de multe ori fetele în dezavantaj și „girl empowerement” se dorește să fie o contragreutate pentru ideile preconcepute. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: toți copiii au nevoie de vise și de încurajări și inspirație în îndeplinirea lor. Dar cred că înțeleg fetele mai bine, pentru că pot să mă pun în situația lor și de aceea am ales “girl empowerement”.
În Washington D.C., Otilia s-a trezit cu noaptea-n cap pentru antrenamente
© Arhivă personală
Din momentul în care ai decis că vei urca pe Everest, cum ai început să te pregătești, cine ți-a fost alături, cum ți-ai făcut planul și ce ai făcut, concret, zi de zi, până la plecarea către Nepal?
Mi-ar fi plăcut să am munți mai înalți în apropiere de Washington D.C. sau să am mai multe zile de concediu disponibile ca să pot să mă antrenez cât mai mult escaladând munți. Dar pentru că nu a fost posibil, a trebuit să improvizez.
Managementul de proiect m-a ajutat mult în planificarea metodică a antrenamentului pentru Everest. Am început prin a citi istorisiri are celor care au urcat pe Everest și am identificat abilitățile de care ai nevoie pentru a reuși, în special dacă ești femeie. Apoi m-am gândit cum pot să mă antrenez ca să îmi dezvolt cât mai bine aceste abilități.
În vârful listei am pus abilitatea de a respira și a depune efort la o altitudine ridicată, unde ai mai puțin de jumătate din oxigenul de la nivelul mării. Este greu să te pregătești pentru asta dacă nu urci pe munți peste 5.000 metri pentru că numai atunci corpul tău începe să producă mai multe celule roșii care te ajută să absorbi mai mult oxigen la fiecare respirație. Cum nu era timp pentru așa ceva, am decis să îmi antrenez mintea cu lipsa de oxigen și am dormit pentru aproape patru luni într-un cort cu aer cu oxigen redus pentru a simula condițiile de la altitudinea ridicată. Mai mult, m-am antrenat purtând o mască cu oxigen redus pe bicicletă și pe banda de alergare din sala de forță.
În special pentru femei, rucsacul și ghetele speciale pentru escaladări la altitudine sunt o provocare din cauza greutății. E recomandat să nu ai un rucsac care depășește 15% din greutatea ta și, în cazul meu, asta înseamnă aproximativ opt kilograme, insuficient pentru a urca un munte. Pe lângă antrenamentul cu greutăți pentru brațe, am purtat aproape în permanență în spate în timpul antrenamentelor o vestă cu greutăți de 20kg precum și greutăți la glezne, pentru a-mi obișnui picioarele cu ghetele grele pentru escaladări la altitudine și crampoane. După prima escaladare a North Col, unde mi-am fracturat patru coaste din cauza tusei, de fiecare dată când îmi puneam rucsacul în spate – care părea de zece ori mai greu, îmi mulțumeam în gând pentru antrenamentul cu vesta cu greutăți.
Ruta de nord pe care am ales-o este recunoscută pentru dificultatea escaladării, fiind considerată mai technică decât ruta de sud. Pentru a mă pregăti, am învățat să escaladez gheața în New Hampshire și m-am antrenat în sală pentru escalada pe stâncă. M-am antrenat în Colorado pe diverși munți urcând, de exemplu, pe vârful Quandary (4.348m) pe un viscol incredibil. Am avut o experiență extraordinară pe muntele Washington – unde se spune că vremea poate fi la fel de potrivnică ca pe Everest, unde am fost prinsă într-o furtună de zăpadă; a trebuit să mă întorc înapoi chiar dacă eram aproape de vârf, dar am înțeles cât de necruțător poate vântul și frigul să fie.
Pentru rezistență și fitness, am urcat scări ore întregi, în ritm alert, și am alergat, tot pentru ore întregi, uneori pe întuneric, prin zăpadă, cu vesta de greutăți în spate și cu greutăți la glezne, pe dealurile din parcul Rock Creek. În fiecare zi m-am obișnuit să mă trezesc la 4-5 dimineața și, până la începerea serviciului, să parcurg 15-20km pe bicicletă, să alerg 5-6km și să înot, dacă mai rămânea timp. Seara, dupa serviciu – vâsle, greutăți și antrenament pentru abdomen. Pentru minte, meditație și cărți despre Everest, precum și episoade TED Talks despre oameni care au reușit să transforme imposibilul în posibil, de exemplu, Diana Nyad și Lewis Pugh.
Când urmărești un vis, ești atât de absorbit de el, încât sfârșești prin a fi oarecum singur, pentru că e greu pentru cei din jur să înțeleagă intensitatea cu care te pregătești și faptul că visul își controlează viața. Am avut prieteni care m-au încurajat chiar dacă le-a fost greu să înțeleagă de ce vreau să îmi pun viața în pericol și să compromit o existență confortabilă.
Otilia și o parte din echipa cu care a urcat
© Arhivă personală
Înțeleg acum că atunci când îți urmărești visul și când lupți pentru ceva mai important decât tine, devii altcineva – poate cea mai curajoasă și puternică versiune a ta
Ce a însemnat, zi de zi, să te împarți între job și o pregătire asiduă pentru obiectivul tău? De unde ți-ai luat forța și determinarea să faci față programului?
Pentru câteva luni bune, nu a existat aproape nimic în viața mea în afară de antrenament si serviciu. M-am întâlnit de câteva ori cu prieteni, dar chiar dacă încercam să fiu atentă la conversație, mintea mea zbura spre lucruri necesare pentru pregătirea ascensiunii. Aveam senzația că fiecare clipă pe care nu o dedicam antrenamentului era un fel de sabotaj al planului meu mult prea ambițios. Când simțeam că mă prăbușesc de oboseală, îmi imaginam că sunt pe ultima sută de metri în drum spre vârful Everestului. Îmi spuneam că atunci când voi fi acolo, va fi mult mai dificil și dacă renunț acum, cu siguranță voi renunța și pe munte.
De multe ori, mintea te păcălește și strigă la tine să te oprești, de exemplu, atunci când alergi un deal, chiar dacă corpul tău are energie la dispoziție pentru a continua pentru multe ore. Eu am încercat opusul, păcălindu-mi mintea, în sensul că îmi spuneam – aleargă încă un kilometru și apoi poți să te oprești, și după aceea încă un kilometru pentru că e kilometrul care te separă de vârful muntelui și apoi încă cinci minute pentru că poți, și încă cinci minute pentru că pe munte totul va fi mult mai solicitant și tot așa.
Uitându-mă înapoi, înțeleg clar cât de multă disciplină poate aduce în viața ta un vis. Ajunsesem să mă trezesc dimineața înainte de a suna alarma și, după terminarea antrenamentului de dimineață, mă gândeam deja la cel din ziua următoare, pe care îl construiam să fie mereu și mai dificil. Cu cât antrenamentul era mai dificil, cu atât simțeam că sunt mai aproape de visul meu. Mă gândeam deseori la fetele care vor auzi povestea mea, în cazul în care reușesc să ajung pe vârf, și la cum le va inspira să-și urmeze visul lor. Înțeleg acum că atunci când îți urmărești visul și când lupți pentru ceva mai important decât tine, devii altcineva – poate cea mai curajoasă și puternică versiune a ta. Este un moment magic când întâlnești acea versiune a ta despre care nici nu ai știut că există.
După lunile de pregătire, a venit în sfârșit ziua călătoriei spre Nepal. Când ai plecat acolo și cum au arătat zilele până când ai ajuns în tabăra de bază de la poalele Everestului?
Am zburat spre Kathmandu pe 12 aprilie, cu două genți pline cu echipament pentru alpinism, saci de dormit, precum și cu mai mult de două genți cu întrebări și îngrijorări. Știam că există posibilitatea să nu mă mai întorc, așa că am luat măsurile necesare, pe plan administrativ, pentru un astfel de scenariu.
Poți să urci pe Everest pe partea de sud a muntelui – din Nepal sau pe partea de nord – din Tibet. Partea de sud este de obicei mai aglomerată, din cauza numărului ridicat de permise de escaladare emise de autoritățile nepaleze, 391 la număr, în 2019. Majoritatea știrilor și imaginilor transmise de agențiile de știri sunt din Nepal. Ascensiunea din Tibet e considerată mai technică și numărul permiselor emise de autoritățile chineze e aproape jumătate din totalul celor existente pe partea de nord.
Pentru mai bine de două săptămâni, am așteptat cu nerăbdare momentul în care voi ajunge în tabăra de bază Everest din Tibet. De ce? Pentru că, din cauza programului ghidului meu, prima parte din aclimatizare urma să aibă loc în Nepal. Din Kathmandu am luat un elicopter spre Lukla (2.860m) – unul dintre cele mai periculoase aeroporturi din lume și, de acolo, am urcat până la tabăra de bază Everest din Nepal, bifând pe parcurs Nangkar Tshang (5.083m) și Kala Patthar (5.544m). Apoi am coborât înapoi la Lukla și am zburat spre Kathmandu, din păcate, împreună cu tusea de Kumbu, care îți pune la încercare atât răbdarea, cât și mușchii intercostali.
Următoarea etapă a expediției a început cu un zbor spre Lhasa și a continuat cu două zile în mașină, traversând podișul tibetan. Pe 1 mai am ajuns la Costinești…(râde). Nu chiar, am ajuns în tabăra de bază din Tibet, situată la 5.200m, dar m-am gândit că e 1 mai și prietenii mei de acasă sunt la mare, sărbătorind începutul verii. Mi-am șters repede din minte gândul la vară pentru că, pentru mine, era de fapt începutul unei ierni grele.
Aclimatizarea a fost o etapă importantă din reușita Otiliei
© Arhivă personală
Cum s-a desfășurat procesul de aclimatizare și câte zile ai petrecut obișnuindu-ți corpul cu aerul rarefiat?
Procesul de aclimatizare e oarecum ca o loterie, pentru că nu știi cum va decide corpul tău să răspundă la lipsa oxigenului din aer și multe variante sunt posibile. La peste 4.000m deja încep durerile de cap, lipsa poftei de mâncare, senzația de oboseală și insomnia. Nopțile dormite în cortul cu oxigen redus, antrenamenul cu masca de oxigen precum și exercițiile de respirație profundă pe care le făceam zilnic au ajutat. Dar pentru a ajunge la altitudini ridicate nu e suficient să îți controlezi mintea, ci trebuie să produci celule roșii care te ajută să absorbi mai mult oxigen la fiecare respirație și, pentru ca acest proces să fie mai intens, trebuie să urci la 6.000-7.000m.
Comparativ cu membrii expediției Everest din care am facut parte în Tibet, am început aclimatizarea relativ târziu. Când grupul urca deja pe North Col la 7.000m, eu de abia ajunsesem în tabăra de bază, la 5.200m. Din acest motiv, a fost necesar să îmi asum niște riscuri suplimentare când am urcat pe North Col, o săptămână mai târziu, într-o zi cu vânt extrem de puternic, când chiar Sherpasii au refuzat să părăsească tabăra avansată de la 6.500m. Am plătit un preț destul de ridicat pentru această ascensiune pentru că tusea pe care o aveam s-a amplificat. Nu voi uita niciodată noaptea în care m-am întors de la North Col în tabăra avansată: singură într-un cort pe care vântul amenința să îl smulgă de pe bolovanii pe care era ancorat, la o temperatură de -30 de grade, am tușit aproape fără întrerupere și am reușit să fracturez patru coaste, două pe fiecare parte. Dar am rezistat până dimineața, mi-am pus rucsacul în spate și am parcurs peste 20 de kilometri prin ghețar, până la tabăra de bază. Expediția nu a avut medic, așa că am aflat despre coastele fracturate numai după ce m-am întors în Washington.
Citisem despre efectul benefic al usturoiului la altitudine ridicată, așa că am încercat să consum cât mai mult, în formă de supă de usturoi, crud ca desert sau capsule, ignorând faptul că, în viața de zi cu zi, usturoiul nu e pe lista alimentelor preferate.
Când ai început efectiv urcarea pe Everest și cine ți-a fost alături?
Everest te lasă fără respirație, la figurat, din cauza priveliștilor magnifice, dar și la propriu, din cauza lipsei de oxigen. Oamenii de pe ambele părți ale muntelui sunt extraordinari și te întâmpină mereu cu un zâmbet pe față. Înveți repede despre obiceiurile locului și începi să cânți și să crezi în “Om mani padme hum”, cele șase silabe care spun că e posibil să transformi corpul tău impur în cel perfect al lui Buddha.
Viața devine foarte simplă pe munte. Nu trebuie să decizi cu ce te îmbraci în fiecare zi pentru că ai doar două-trei seturi de haine pe care le tot rotești și le tot speli de mână când ai ocazia. Înțelegi repede că poți să supraviețuiești numai cu un duș pe săptămână, deși duș nu e tocmai cuvântul potrivit, deoarece ai la îndemână doar o găleată cu apă caldă. În tabăra de bază din Tibet, mănânci în principal orez și paste, și visezi la zilele de antrenament când ți-ai construit dieta perfectă cu suficente proteine. Viața decurge ca un film în mișcare lentă pentru că, din cauza oxigenului redus din aer, orice activitate durează mai mult decât la nivelul mării.
Vântul devine mai întâi dușmanul tău cel mai crunt, pentru că te biciuește zilnic și îți taie răsuflarea când urci pe munte. Mai mult, te trezește din somn în miezul nopții și te face să așezi mai mulți bolovani în jurul cortului, să fii sigur că nu ești lansat pe orbită până dimineața. După câteva zile de tortură, cazi la pace cu vântul și îți devine cel mai bun prieten pentru că e mereu cu tine, în universul Everest, unde oamenii devin îngeri sau demoni.
În ciuda frigului și vântului necruțătoare, este extraordinar să fii pe munte. Când te duci la culcare în fiecare seară, aștepți cu interes să te trezești a doua zi și să urci din nou, să vezi ce noi provocări și priveliști are muntele să îți dezvăluie.
Coastele fracturate mi-au dat ceva de furcă. Am aflat după coborârea de pe vârf că, deoarece durerea mea era vizibilă și tusea de neoprit, colegii de expediție judecaseră că sunt persoana cu cele mai puține șanse de a reuși.
Mi-am adus în minte cele mai frumoase momente din viață și mi-am luat în gând la revedere de la cei dragi. Mintea mea era calmă și împăcată și eram gata pentru orice
A sosit și ziua ascensiunii finale. Cum a fost?
Ascensiunea finală începe din tabăra numărul trei, situată la 8.300m. E singura tabără în care nu dormi peste noapte, pentru că este la o altitudine prea înaltă pentru corpul uman să funcționeze normal și aerul conține aproximativ o treime din cantitatea de oxigen de la nivelul mării.
Când m-am trezit dimineața în tabăra doi, la 7.500m, știam că mă așteaptă un urcuș greu și peste treizeci de ore fără somn. Am mâncat în grabă niște cereale și batoane energizante, oarecum forțat pentru că nu ai energie pentru a face aproape nimic acolo sus, și am pornit într-un urcuș de peste cinci ore către tabăra trei, unde am ajuns în jur de ora două după-amiaza. Planul meu era să sacrific din timpul de odihnă și să încep ascensiunea către vârf la ora opt seara, oarecum înaintea celorlalți din tabără, pentru a evita eventuale aglomerări.
Chiar și lucrurile simple durează mult timp pe Everest. Instalarea cortului, topirea zăpezii pentru a face apă, echipamentul care trebuie dat jos precum și multe alte pregătiri au absorbit aproape patru ore. Un pic peste jumătate de oră era dedicată somnului, dar în timp ce cei trei colegi de cort dormeau, eu am încercat să îmi fac ordine în gânduri pentru că știam că e posibil să nu mă mai întorc. Așa că mi-am adus în minte cele mai frumoase momente din viață și mi-am luat în gând la revedere de la cei dragi. Mintea mea era calmă și împăcată și eram gata pentru orice.
După odihnă, am început să mă pregătesc pentru urcușul către vârf ca pentru slujba de la biserică, duminica dimineața. Mi-am pus în sfârșit șosetele curate pe care le-am păstrat neatinse de-a lungul expediției, exact pentru acest moment, și mi-am schimbat toate hainele de corp. Hainele curate sunt un adevarat lux pe munte și am rezistat multe zile pentru a le păstra pe acestea pentru ziua ascensiunii finale.
Când am început urcușul, în jur de ora opt seara, în fața noastră era doar un grup de vreo zece persoane. După jumătate de oră, ghidul meu din Colorado a spus că mergem prea repede și ne lasă pe noi în față, noi fiind Sherpasul meu pe nume Norbu, eu, precum și un alt alpinist din expediție, împreună cu Sherpasul Karma. Declarația ghidului meu m-a luat total prin surprindere, pentru că rolul lui era să conducă ascensiunea, dar mi-am zis că m-am pregătit suficient să continui fără el.
Deși trecuseră ore bune, simțeam că au trecut doar câteva minute de când am plecat din tabără. Universul din conul de lumină al lămpii de pe frunte era magnific. Ascensiunea era extraordinar de interesantă și solicitantă în același timp și în mintea mea nu era loc de niciun alt gând în afară de care e piatra cea mai sigură pentru a-mi pune piciorul și care e ruta cea mai bună pentru următorii doi metri. Urcam într-un ritm alert și chiar cu toate fermoarele de la geaca de expediție deschise, simțeam că încep să transpir, lucru care nu e deloc indicat în ascensiunea finală.
Prima dată când calmul pe care îl construisem cu atenție în tabără mi-a fost zdruncinat, a fost atunci când Norbu m-a împins către unul dintre corpurile care zac de ani de zile pe munte, spunându-mi, cu o voce amenințătoare, “This is you!” [Acel corp ești tu]
Otilia a fost încrezătoare și și-a văzut de drum
© Arhivă personală
Când am pus piciorul pe scara care e ancorată de munte numai de colțul din partea stângă, la 8.610m, și am început să pendulez dintr-o parte în alta, am simțit pentru a doua oară frica. Prima dată când calmul pe care îl construisem cu atenție în tabără mi-a fost zdruncinat, a fost atunci când Norbu m-a împins către unul dintre corpurile care zac de ani de zile pe munte, spunându-mi, cu o voce amenințătoare, “This is you!” [Acel corp ești tu]. Eram atât de aproape de alpinstul a cărui viață a fost furată de munte, încât puteam să văd mâna înghețată ieșind din zăpadă. A treia oară când am simțit frică a fost când i-am cerut lui Norbu sticla de apă din rucsacul pe care îl aveam în spate (e complicat, din cauza oxigenului, să îl dai singur jos, în plus consumă timp și timpul înseamnă viață în ascensiunea finală) și el a băut jumătate din ea înainte de a mi-o da mie.
De fiecare dată când frica și-a făcut simțită prezența, am simțit și tentația puternică de a mă întoarce înapoi. Dar de fiecare dată mi-a venit în minte motivul expediției mele: să inspir fetele să își învingă frica și să descopere curajul de a realiza ce își doresc. Mi-am dat seama că, înainte de toate, trebuie să mă “inspir” pe mine însumi să fiu îndeajuns de curajoasă să ajung pe vârf. Mi-am zis în minte că unde este frică, trebuie să fie și curaj și că, chiar dacă frica apare prima, eu pot să aleg curajul. Am visat la acest moment de atât de multe ori și în vis era ușor să aleg de fiecare dată curajul. Acum nu era ușor deloc, dar am înghițit nodul din gât, ca și cum aș fi înghițit frica care mă stingherea, și m-am concentrat total pe ascensiune. Se spărgea de ziuă și puteam să văd că vârful era la o aruncătură de băț. Pînă la vârf au urmat multe momente care mi-au testat curajul și determinarea și, înainte de piramidă m-am întors înapoi, dar numai temporar.
Cum te-ai simțit când ai ajuns pe vârful Everestului?
Vântul încearcă să te dea jos de pe vârf cu orice preț, dar în afară de asta, acolo sus e un sentiment extraordinar de liniște și pace care te copleșește. Te simți în armonie cu universul și parcă nimic altceva nu contează. Te simți ca un fulg de zăpadă într-o ninsoare bogată, un fulg care se deosebește prea puțin de ceilalți, dar face parte dintr-o simfonie magnifică.
În timp ce savuram magia vârfului, Norbu făcea selfies cu telefonul. L-am rugat să facă o poză și cu mine, dar a pus telefonul înapoi în geacă. Telefonul meu era închis, în buzunarul de la piept, unde îl pusesem să îl feresc de frig. Vârful Everestului nu e tocmai locul potrivit să-ți dai mănușile jos și să introduci o parolă în telefon de câteva ori. Când telefonul s-a deschis, am rugat pe cineva din apropiere să facă o poză. Am scos apoi repede steagul României din buzunarul de la piept, l-am extins cu ambele mâini și am așteptat să aud clicul de poză. Din cauza frigului de sub -40 de grade, telefonul se închisese deja. Am legat steagul alături de steagurile de rugăciune și m-am gândit că îi stă tare bine acolo pe vârful lumii. Mi s-a părut că văd zâmbetele celor de acasă, am zâmbit și eu și apoi am început coborârea. Nu am știut că sunt prima româncă pe Everest.
Pe Everest nu există o a doua șansă: reușești sau nu
© Arhivă personală
Corpurile înghețate ale celor care nu au reușit să coboare, ghemuite de o parte și alta a potecii înguste pe care cobori, stau mărturie că acolo nu există o a doua șansă
A urmat coborârea, un moment pe care mulți îl consideră, uneori, mai dificil decât urcarea. Cum a fost pentru tine?
Testul suprem este, într-adevăr, coborârea. Pentru că s-a făcut lumină în timp ce eram pe vârf, am înlemnit când am văzut cât de greu și periculos fusese urcușul pe care l-am făcut peste noapte. Eram pregătită pentru coborâre în rapel cu dispozitiv în formă de cifra opt, dar nici nu se punea problema de așa ceva pentru că tot mai mulți oameni urcau acum către vârf și de abia putem să mă strecor printre ei.
Undeva la jumătatea coborârii, am realizat că Norbu nu era nicăieri și că, de fapt, coboram singură. Deja învățasem de la urcare că frica apare înainte de curaj și că, odată ce poți să treci peste ea, lucrurile sunt mai ușoare. Uitându-mă la golul de 2-3.000 de metri de la stânga cărării înguste pe care coboram, am înțeles repede că fiecare pas face diferența dintre viață și moarte. Corpurile înghețate ale celor care nu au reușit să coboare, ghemuite de o parte și alta a potecii înguste pe care cobori, stau mărturie că acolo nu există o a doua șansă.
Am înțeles că nu era nimeni care să mă ajute și trebuia să folosesc fiecare picătură de energie pe care o aveam pentru a mă concentra pe poziția picioarelor și mâinilor și a identifica cea mai bună abordare a muntelui. Pentru că uneori coborârea e atât de abruptă că nu vezi, ci doar simți unde pui talpa piciorului, trebuie să ai încredere în instinctele tale. De multe ori aveam impresia că, de fapt, cobor cu mintea și nu cu picioarele și, de aceea, calculam, pe cât posibil cu putință, care e cel mai potrivit bolovan pentru următorul pas. Frigul îți îngheață extremitățile, dar frica îți face mintea să înghețe, așa că mi-am zis că trebuie să scap de ea cât mai repede.
Mi-am zis că de multe ori în viață, când dai de greu, nu e nimeni în jur să te ajute, din contra, sunt oameni în jurul tău care au nevoie de ajutorul tău. Pe ultima sută de metri înainte de tabăra trei, deși eram la capătul puterilor, mi-am încurajat și ajutat unul dintre colegii de expediție care își pierduse orientarea.
Aș fi dat orice pentru o picătură de apă, dar toți oamenii din jurul meu știu cât de prețioasă este apa, așa că după ce am cerut de câteva ori de la cei pe care i-am întâlnit, am renunțat să mai încerc. Știam că poți să reziști o săptămână fără apă, așa că mi-am spus că singura soluție pe care o aveam la îndemână era să nu mă mai gândesc la sete și să încerc să ajung cât mai curând în tabără.
Familia Otiliei nu a știut că ea va escalada Everestul
© Arhivă personală
Am simțit că în sfârșit pot să scap de o povară grea de pe umeri când le-am spus celor de acasă că am urcat și coborât în siguranță Everestul. Ei au știut că urc doar până la tabăra de bază
Cum te simți acum, când ți-ai îndeplinit obiectivul? Cum a fost primit succesul tău de familie, prieteni și de colegi?
După mai bine de o lună de dormit în cort și mâncat în principal orez și paste, acasă am apreciat mult confortul pe care mulți dintre noi îl avem în viața de zi cu zi.
Colegii mei sunt extraordinari și au fost foarte fericiți să mă vadă înapoi, deoarece știrile din perioada în care făceam ascensiunea i-a alarmat. Am avut o prezentare pentru întreaga trezorerie și am vorbit despre ce am învățat din expediția pe Everest. Multă lume a înțeles mai bine ce m-a determinat să îmi pun viața în pericol și să pornesc în această călătorie neobișnuită pentru oameni ca mine.
Am simțit că, în sfârșit, pot să scap de o povară grea de pe umeri când le-am spus celor de acasă că am urcat și coborât în siguranță Everestul. Am bănuit ca vor fi știri alarmante despre Everest în timpul ascensiunii și nu am vrut să-i îngrijorez inutil, de aceea ei au știut că urc doar până la tabăra de bază.
Însăși directoarea executivă a Băncii Mondiale te-a intervievat după reușita ta. Cum a fost să îți ia interviu șefa ta?
Kristalina Georgieva, directorul executiv al Băncii Mondiale, este o persoană extraordinară, foarte apropiată de angajați. Kristalina a considerat important să împărtășească cu colegii din bancă povestea mea, fapt care m-a onorat.
Spune-mi trei lecții importante pe care le-ai învățat după ascensiune și pe care, ca mesaje, vrei să le transmiți mai departe.
Într-un timp relativ scurt, muntele m-a învățat o mulțime de lucruri. Să aleg numai trei nu e tocmai ușor, dar m-am decis la următoarele:
Dacă urmărești un vis cu un mesaj care este mai important decât tine, cea mai puternică și curajoasă versiune a ta iese la iveală și poți să transformi imposibilul în posibil.
Înainte de curaj, vei simiți întotdeauna frica. Chiar dacă e foarte greu, ai puterea să alegi ce urmează – mai multa frică sau curaj. Tu decizi dacă înoți râul de frică pentru a ajunge la malul curajului.
Lucrurile importante au nevoie de timp și răbdare pentru a fi îndeplinite. Sunt mii de pași pe care trebuie să-i faci în fiecare zi ca să ajungi unde își dorești și mulți vor fi dezamăgitori și nu o dată te vei gândi că e mai ușor să renunți. Dar chiar atunci când bâjbâi în întuneric, continuă să pășești pe cărarea care duce la visul tău pentru că e posibil să fii deja foarte aproape de reușita pe care ți-o dorești.
Otilia ne încurajează să credem mereu în noi înșine
